Un obicei de nuntă uitat

 Satul Pinu, din comuna Brăeşti, judeţul Buzău, sat de munte multisecular, a avut în trecutul nu prea îndepărtat, multe ceremoniale nupţiale inedite în judeţ şi chiar în plan naţional. Niciunul din aceste obiceiuri nu sunt cunoscute de cercetători şi nici chiar de tineretul din localitate. Abia câte un om mai în etate, îşi mai aminteşte vag despre ele. Unele - foarte puţine, se mai practică şi astăzi, dar multe au dispărut în devălmăşia tranziţiei, ce pare fără de sfârşit. Aceste obiceiuri vin din străfundurile istoriei, şi au făcut de-a lungul timpului deliciul, nu numai al pinenilor, ci şi al oaspeţilor din împrejurimi, sau de aiurea. Voi încerca în cele ce urmează, să aduc în atenţie unul din aceste obiceiuri, din păcate ieşit din uz. Obiceiul se numeşte "Beldia" (în DEX  acest text e definit ca : prăjină înaltă ). Cu mult timp înainte de data nunţii, socrul mic, împreună cu "specialiştii" în domeniu, mergeau în pădure şi alegeau un copac tânăr, cât mai drept posibil şi cu cât mai puţine noduri, de diferite esenţe, excluzând coniferele din motive pe care nu le voi aminti, dar care cititorul le va ghici. Lemnul era tăiat şi adus la casa miresei cu ceva timp înainte de nuntă, pentru ca beldia să nu fie nici uscată, nici verde. Se cojea cu cuţitoile, nişte unelte speciale pentru asemenea operaţiuni, de preferat în sâmbăta nunţii (în trecut nunţile, aici începeau, miercuri, cu aducerea brazilor din pădure şi se terminau luni, când avea loc "concereala", o altă datină despre care voi vorbi cu alt prilej). Beldia avea înălţimea cuprinsă între 10-15 m., uneori şi mai mult, iar diametrul varia între 20-30 cm. Aceasta după ce a fost impecabil curăţită de coajă, se lustruia, folosindu-se părul de capră, care fiind aspru, era un foarte bun abraziv natural. Frecuşul acesta dura câteva ore, el efectuându-se cu schimbul de oameni din anturajul socrului mic cu pauze mici pentru, a mai lua o gură, două de ţuică şi a mai rostogoli în eter un chiot. Dumninica până la prânz - cununia avea loc după săvârşirea sfintei liturghii, rudele socrului mic, asistate de specialişti ungeau beldia cu parafină până când atingea un grad sporit de alunecare. Se săpa o groapă de 1-1,5 m. unde era înfiptă, dar numai după ce alaiul nunţii venea de la cununie. În vîrful beldiei era aşezată o stinghie cu trei găuri de dimensiunile brazilor care urmau să fie aici arboraţi. La înălţimea unui om de statură potrivită se lăsa un clenci, dacă era crescut din copac era formidabil, dacă nu, se planta acolo unul tot de lemn. În vârful beldiei, în scândura găurită se înfigeau trei brazi tip "pom de Crăciun", doi laterali verzi, aşa cum erau aduşi din pădure şi unul împodobit frumos - bradul miresei (despre care voi vorbi într-un articol viitor). Acest brad, pe lângă cele cu care era împodobit mai purta în el o pâine, o sticlă de rachiu şi un prosop cusut de mână, de preferat de către mireasă. Astfel pregătită beldia se introducea în groapa prospăt săpată, se ridica, se bătătorea bine pămîntul, după care se împaienta, pentru a avea stabilitate. Nuntaşii în acest timp, se aflau la masa miresei.
După ce ieşeau de la mese, urma momentul cel mai bine gustat de participanţii la ceremonial - coborârea bradului. Un flăcău, de obicei era sarcina "chemătorului", (însoţitorul mirelui, sau cavalerul de onoare cum i se mai spunea) să urce până în vârful beldiei şi să dea jos bradul miresei. Erau cazuri când acest fecior din diverse motive nu participa la această adevărată aventură şi atunci cei mai curajoşi îşi încercau puterile în faţa unei numeroase asistenţe. În cazul în care, niciunul nu reuşea să ajungă la brad, se apela, la flăcăii cei mai dotaţi cu asemenea aptitudini de escaladare şi uneori, se intervenea şi la un căsătorit. Primele încercări se făceau, fără a se folosi unelte de ajutor, doar cu braţele şi picioarele goale, indiferent de temperatura de afară. Dacă beldia era atât de minuţios lustruită se permitea folosirea curelei de la pantaloni legată cruciş la picioare. O dată ajuns la clinci, învingătorul se sprijinea pe acesta pentru a putea smulge bradul, apoi cu el într-o mână şi cu cealaltă sprijinită de beldie se cobora liber la vale, în aplauzele celor prezenţi. Făcea o mică escală pe pilonii caresusţineau beldia, lua sticla cu ţuică, trăgea un gât zdravăn după care o arunca în mulţime, dar numai după ce împrăştia o mică cantitate în capul nuntaşilor. Pâinea era dată lăutarilor, iar şervetul era răsplata curajului, al îndemânării şi al forţei proprii