Poveste de iarnă

De câteva zile la intrarea în parc a apărut, Dumnezeu ştie de unde, un om, cu o pălărie veche pleoştită peste ochii negri ca de cărbune, cu nasul roşu dat în vânăt, ca un morcov murat, cu o mătură de paie la subsuară, nemişcat şi tăcut tot timpul, doar privirea-i rece pe sub sprâncene pare a spune : "Oameni buni, aruncaţi-mi un bănuţ la picioare, atât cât vă lasă inima şi punga". Trecătorii se vântură pe lângă el, încolo, încoace şi doar rareori câte unul mai aruncă pieziş o privire ca şi când şi-ar vedea în el ca într-o oglindă, propria copilărie. Când şi când câte un ţânc înfofolit îl studiază curios din vârful picioarelor până în fundul pălăriei, apoi rămâne tot singur, cu pălăria roasă de vreme, trasă neglijent până deasupra ochilor negri ca nişte cărbuni, cu nasul înroşit ca un morcov murat, cu mătura tocită, de paie, sub braţ, cerşind parcă un bănuţ, pe care nimeni nu i-l aruncă fiindcă este un ... om de zăpadă.