SEMNIFICAŢIA NUMELUI  BARBU

Srtrăvechi nume de tradiţie românească, frecvent şi răspândit în toate regiunile ţării, Barbu a stat în atenţia specialiştilor noştri încă din secolul al IX- lea.  Ocupându-se pe larg de acest nume, B.P.Haşdeu propune şi primele soluţii etimologice pentru Barbu, pe care îl considera, fie o creaţie românescă pe bază de subst. barba, fie o moştenire din onomastica latină şi anume din Balbus. Cu toate că romanii foloseau într-adevăr un cognomen Balbus şi numeroase derivate de la acesta (Balbillus, Balbi-Ilianos, Balbiliana, Balbinus, Balbina), motive de ordin istorico-cultural, fac imposibilă continuitatea numelui latinesc la romani.  A fost însă acceptată derivarea din barbă, invocată şi azi, cu unele rezerve. Ideea originii latine a lui Barbu a fost preluată de lingvistul I.A.Candrea (n. 7-XI.1872 -m. în 1950 la Paris, evreu, filolog, folclorist), care pornind de la observaţia lui Haşdeu ca persoanele numite Barbu îşi sărbătoresc ziua onomastică la sf. Varvara (4 decembrie), propune ca etimon numele pers. fem. lat., Barbara; între acesta şi forma românească trebuie propuse, susţine Candrea, fazele intermediare succesive "Barbara"," Bar-bara" ( "o " precedat de "b" sau "p" devine "a", ca în "batez - botez", "patirniche - potirniche") "Barbura", "Barbur", (în această fază, femininul devine masculin), Barbul ( prin disimularea celor doi "r" din forma anterioară), singura formă atestată atunci fiind Barbur ( într-o baladă populară bulgărească). Deşi etimologia lingvistului român nu a fost contestată unor vechi nume române, în principiu, din motive de ordin religios. S-a trecut însă prea repede cu vederea peste câteva elemente esenţiale pentru onomastica noastră veche. Este binecunoscut faptul că originile creştinismului la romani trebuiesc căutate în perioada stăpânirii romane în Dacia; organizaţii religioase creştine au existat în acest sens la autori ca Tertulian, Origene sau chiar cele câteva înscripţii creştine din centrul Transilvaniei, iar după părăsirea Daciei de către romani (ceea ce n-a însemnat însă şi ruperea contactului cu latinitatea), regiunile din nordul Dunării ofereau cu siguranţă creştinilor cel puţin garanţia libertăţii cultului. O serie de termeni bisericeşti ca Dumnezeu, cruce, păgân etc. sunt dovezi clare că o bună perioadă de timp, cultul se oficia în latină, limba din care au pătruns la noi şi o serie de nume personale, răspândite, deja populare şi frecvente, datorită cultului martirilor şi sfinţilor, să nu fi dăinuit după impunerea ritului bisericesc slavon şi de ce nu, chiar până în zilele noastre. Se pare că din această categorie, într-adevăr nu prea bogată, face parte şi Barbu.
La romani cognomenul Barbarus este atestat încă din epoca lui Augustin ( după cum reiese din izvoarele latine, numele era purtat chiar de consuli - în ani 71, 99, 157 etc.) Nu apare însă Barbara, femininul Barbara, al cărei vechi cult este răspândit în toată Europa. Din punct de vedere onomastico-religios există deci posibilitatea continuităţii latine, Barbarus, Barbara. Rămâne de probat şi continuitatea lingvistică, adică existenţa reală a unor forme care să se încadreze în evoluţia normală a cuvintelor de origine latină. Şi într-adevăr, cercetarea antroponimicii noastre documentare şi chiar contemporane, scoate în evidenţă existenţa acestor forme vechi, mărturii sigure ale unor perioade trecute de evoluţie a limbii (deosebit de utilă s-a dovedit a fi toponimia, care are capacitatea de a păstra, uneori nealterate forme arhaice dispărute de mult din limbă sau antroponimie). Barbar apare ca nume personal într-un pomelnic nedatat din oraşul Deva (inscripţia pe lemn) şi poate fi dedus din toponimul Berbereşti, numele unui fost sat de moşneni din Oltenia, actul din 1551 în care este atestat toponimul este făcută o menţiune deosebit de interesantă în ceea ce priveşte identitatea dintre Barbar şi Barbul: originalul după care s-a făcut traducerea documentului se află la doi moşneni din Berbereşti la "un Ion... şi un Barbul", ultimul fiind după cum reiese din calitatea lui de descendent al lui Barbar, de la care şi -a luat satul, numele). Barbar este atestat prin derivatul Barborica, actualmente nume de familie. Forma Barbur, pe care şi-a sprijinit teoria I.A.Candrea , apare în toponimul Barbureana. Şi în sfârşit, Barbul, forma cea mai frecventă şi cea mai veche în documentele noastre (dovada că în momentul apariţiei primelor noastre acte, evoluţia numelui se încheiase de  mult timp), apare încă din anul 1389, când un jupân cu acest nume făcea parte din sfatul domnesc (până la 1500, în Ţara Românească au mai fost atestaţi: Barbu, paharnic, în sfatul domnesc - 1431 şi 1436 Barbul, cu proprietăţi în judeţul Gorj - 1492 şi 1493 şi- cunoscutul Barbul ban "craiovesc" - între anii 1494-1500). Pentru feminin apare numele Barbura (într-un pomelnic din 1794 al bisericii din Drăgăşani, scris de Dionisie Ecleziarhul şi chiar astăzi, ca nume la caraşoveni, a căror antroponime au un pronunţat caracter tradişional (şi Barba, în documente din anii 1578 şi 1585 ( fiica lui Barbul, vornic). Deosebit de interesante sunt şi formele atestate de sârbi, croaţi şi bulgari. Existenţa tuturor acestor forme amintite constituie un serios argument în favoarea originii latine a lui Barbul; mai mult chiar, se poate presupune ca etimon, Barbarus, nume de martiri înscrişi în onomasticonul creştin al căror cult a fost probabil părăsit odată cu introducerea ritului grecesc. Celebrarea martirei Barbara este o dovadă clară a faptului că în conştiinţa populară, Barbara, Varvara, Barbur, Barbă şi Barbul erau considerate ca făcând parte din această familie. Un ultim argument în sprijinul originii latine este existenţa sărbătorii populare Barbara (4 decembrie)  (Sfînta Varvara, 284-305 pe vremea împăratului Maximilian, ucisă de tatăl său cu sabia, acesta fiind lovit de un trăsnet  după ce săvârşise crima). A îmbărbura, vechi obicei românesc, înseamnă a face semnul crucii pe fruntea, pe bărbia şi pe obrajii copiilor cu sucul roşu rezultat din căline, fructul cătinei, în ziua sărbătorii pentru ca copiii să nu să se îmbolnăvească de vărsat (bubat). Deosebit de importante în probarea vechimii şi răspândirii unui nume sunt numărul şi frecvenţa derivatelor sale  mare. Tema, Barb, în combinaţie cu un număr de peste 20 de sufixe este una din cele mai productive în onomastica noastră. Iată de exemplu o parte dintre aceste derivate: Barban, Barbau, Barbel, Barbui, Bărbulescu, Bărbica, Bărbior etc. Uneori greu de deosebit de formele care aparţin temei Barb - în antroponimia noastră apoi şi nume care au la bază substantivul rom. barba. Singurul criteriu eficient de separare a acestora este distingerea (nu totdeauna posibilă) a valorii de nume de botez sau de porecla pentru fiecare caz în parte. Raţiunea acestui deziderat este lesne de înţeles: în special în secolelele trecute, numele de botez ( actualele prenume) formau o categorie relativ limitată de către biserică şi tradiţie şi din care, în principiu, erau excluse poreclele. Dacă o poreclă Barbă, moştenită sau căpătată în cursul vieţii, este un lucru normal, un nume Barbă dată unui copil prin botez, pare cu totul anormal.
(Va urma)