Continuare ... Semnificaţia numelui Barbu

Având în vedere că unii cercetători consideră că numele Barbu, are ca rădăcină subst. barbă unele derivate sunt concludente: Barbă, Barbă-n deal, Barbă-geamănă, Barbă-roşie, Barbă-rasă, Bărboşii etc.,dar atenţie sunt porecle româneşti, fără nicio legătură cu Barbul (!). Deosebit de interesant în acest context al supranumelor este vechiul nume românesc Bărbat, (de la bărbat în sensul de viteaz sau harnic), considerat a fi o creaţie românească din secolul XI. Bărbat era numele unui valah din Serbia, iar la 1279 apare în documentele vremii un voevod român cu acest nume (frate cu Litovoi şi conducător al unei formaţii statale din nordul Olteniei între 1273-1290); în toponimie apar, Bărbăteni, Bărbăteşti ( locuitorii satului gorjan păstrează şi astăzi prin tradiţie, amintirea descendenţei din neamul unui viteaz Bărbat) sau Râu Bărbat, nume românesc are surprizătoare corespondente în toate regiunile romanice. În Italia, Barbato (de aici şi numele de Bărbat al celor 2 state din Dalmaţia). În comuna Tisău, din judeţul Buzău un sat se cheamă Bărbunceşti, nume ce se trage se pare de la întemeietorul localităţii care îl chema, probabil, Barbu. În Franţa Barbat (vechi, supranume păstrat în toponimele Barbazan (comună în Hante Garone, departamentul din S-V), şi Barbazange "domeniul lui Barbat". În Spania, Barbato şi hidrionimul Rio Barbato (râu de coastă în N. Spaniei, care se varsă în Atlantic, corespondent perfect a lui Râu Bărbat din Haţeg (în M-ţii Retezat,  comuna Pui - satul Râu Bărbat). Cu siguranţă că toate aceste forme romanice continuă un vechi cognomen roman, Barbatus (încă din anul 449 î.e.n.) E vorba de un consul Marcus Horaţiu Barbatus, nume întâlnit şi în inscripţiile romane din Dacia. L-am amintit aici pe românescul Bărbat, întrucât chiar latinescul Barbatus este un derivat de la barbă (vechii romani purtau barbă, fiind de multe ori numiţi, bărbaţi; se pare că bărbierii au venit la Roma din Sicilia în jurul anului 300 î.e.n. dar obiceiul de a rade barba s-a răspândit încet ( primul roman care se bărbierea zilnic ar fi fost Scipio Acmilianus, fratele învingătorului Hanibal. Dintre românii care au purtat acest nume, Barbu, cel mai vechi, este atestat  la 1732, un anume Bengescu, Barbul, pitar, ginerele ctitorului bisericii Sf. Ilie din Bălceşti, jud. Gorj. La anul 1755 întâlnim în documentele vremii numele unui zugrav bisericesc Bucure Barbu, care a repictat biserica din Cândeşti, jud. Buzău - ctitorie a lui Matei Basarab (1650-1651). În satele de pe Valea Pârscovului, din judeţul Buzău, prima atestare documentară a numelui Barbu, este din anul 1650, pe un hrisov, emis de voevodul Matei Basarab, ân cetatea de scaun, Târgovişte, privind întărirea unei moşii. Aici apare ca martor, "jupan Barbul, stolnicul" . În anul 1653, ianuarie 9, un document îl menţionează pe "un Toma şi fratele său Barbu",  martori într-un proces conflictual de proprietăţi, din Pârscov. "Popa Barbul duhovnecul" este martor într-o diată, pentru Episcopia Buzăului (episcop Metodie), în anul 1744. Într-un tabel cu cordunaşii din com. Bozioru, care asigurau paza potecilor din nordul Buzăului, îl întânim pe Stanciul Barbu. Şi pe o foaie de zestre, scrisă în satul Scăieni (cel mai vechi, din acest spaţiu românesc), din comuna Bozioru (Buzăul cel Mic), îşi pune degetul ca martor un anume "Ion sin Barbu". Cea mai veche atestare a numelui Barbu, în comuna Brăeşti, este cea din anul 1850 (act de costatare a naşterii străbunicului meu: Damian Barbu. Numele de Barbu este utilizat şi ca nume de familie, şi ca nume de botez. În România, Barbu a fost folosit şi ca pseudonim literar - Ion Barbu (Dan Barbilian), matematician şi poet. Este întâlnit şi ca nume a unei mănăstiri, "Barbu", în judeţul Buzău, iar în staţiunea Predeal o vilă este cunoscută sub acest nume.
(Va urma)