Continuare ... Semnificaţia numelui Barbu
Având în vedere că unii cercetători consideră că numele Barbu, are ca rădăcină subst. barbă unele derivate sunt concludente: Barbă, Barbă-n deal, Barbă-geamănă, Barbă-roşie, Barbă-rasă, Bărboşii etc.,dar atenţie sunt porecle româneşti, fără nicio legătură cu Barbul (!). Deosebit de interesant în acest context al supranumelor este vechiul nume românesc Bărbat, (de la bărbat în sensul de viteaz sau harnic), considerat a fi o creaţie românească din secolul XI. Bărbat era numele unui valah din Serbia, iar la 1279 apare în documentele vremii un voevod român cu acest nume (frate cu Litovoi şi conducător al unei formaţii statale din nordul Olteniei între 1273-1290); în toponimie apar, Bărbăteni, Bărbăteşti ( locuitorii satului gorjan păstrează şi astăzi prin tradiţie, amintirea descendenţei din neamul unui viteaz Bărbat) sau Râu Bărbat, nume românesc are surprizătoare corespondente în toate regiunile romanice. În Italia, Barbato (de aici şi numele de Bărbat al celor 2 state din Dalmaţia). În comuna Tisău, din judeţul Buzău un sat se cheamă Bărbunceşti, nume ce se trage se pare de la întemeietorul localităţii care îl chema, probabil, Barbu. În Franţa Barbat (vechi, supranume păstrat în toponimele Barbazan (comună în Hante Garone, departamentul din S-V), şi Barbazange "domeniul lui Barbat". În Spania, Barbato şi hidrionimul Rio Barbato (râu de coastă în N. Spaniei, care se varsă în Atlantic, corespondent perfect a lui Râu Bărbat din Haţeg (în M-ţii Retezat, comuna Pui - satul Râu Bărbat). Cu siguranţă că toate aceste forme romanice continuă un vechi cognomen roman, Barbatus (încă din anul 449 î.e.n.) E vorba de un consul Marcus Horaţiu Barbatus, nume întâlnit şi în inscripţiile romane din Dacia. L-am amintit aici pe românescul Bărbat, întrucât chiar latinescul Barbatus este un derivat de la barbă (vechii romani purtau barbă, fiind de multe ori numiţi, bărbaţi; se pare că bărbierii au venit la Roma din Sicilia în jurul anului 300 î.e.n. dar obiceiul de a rade barba s-a răspândit încet ( primul roman care se bărbierea zilnic ar fi fost Scipio Acmilianus, fratele învingătorului Hanibal. Dintre românii care au purtat acest nume, Barbu, cel mai vechi, este atestat la 1732, un anume Bengescu, Barbul, pitar, ginerele ctitorului bisericii Sf. Ilie din Bălceşti, jud. Gorj. La anul 1755 întâlnim în documentele vremii numele unui zugrav bisericesc Bucure Barbu, care a repictat biserica din Cândeşti, jud. Buzău - ctitorie a lui Matei Basarab (1650-1651). În satele de pe Valea Pârscovului, din judeţul Buzău, prima atestare documentară a numelui Barbu, este din anul 1650, pe un hrisov, emis de voevodul Matei Basarab, ân cetatea de scaun, Târgovişte, privind întărirea unei moşii. Aici apare ca martor, "jupan Barbul, stolnicul" . În anul 1653, ianuarie 9, un document îl menţionează pe "un Toma şi fratele său Barbu", martori într-un proces conflictual de proprietăţi, din Pârscov. "Popa Barbul duhovnecul" este martor într-o diată, pentru Episcopia Buzăului (episcop Metodie), în anul 1744. Într-un tabel cu cordunaşii din com. Bozioru, care asigurau paza potecilor din nordul Buzăului, îl întânim pe Stanciul Barbu. Şi pe o foaie de zestre, scrisă în satul Scăieni (cel mai vechi, din acest spaţiu românesc), din comuna Bozioru (Buzăul cel Mic), îşi pune degetul ca martor un anume "Ion sin Barbu". Cea mai veche atestare a numelui Barbu, în comuna Brăeşti, este cea din anul 1850 (act de costatare a naşterii străbunicului meu: Damian Barbu. Numele de Barbu este utilizat şi ca nume de familie, şi ca nume de botez. În România, Barbu a fost folosit şi ca pseudonim literar - Ion Barbu (Dan Barbilian), matematician şi poet. Este întâlnit şi ca nume a unei mănăstiri, "Barbu", în judeţul Buzău, iar în staţiunea Predeal o vilă este cunoscută sub acest nume.
(Va urma)
duminică, 17 martie 2013
sâmbătă, 16 martie 2013
SEMNIFICAŢIA NUMELUI BARBU
Srtrăvechi nume de tradiţie românească, frecvent şi răspândit în toate regiunile ţării, Barbu a stat în atenţia specialiştilor noştri încă din secolul al IX- lea. Ocupându-se pe larg de acest nume, B.P.Haşdeu propune şi primele soluţii etimologice pentru Barbu, pe care îl considera, fie o creaţie românescă pe bază de subst. barba, fie o moştenire din onomastica latină şi anume din Balbus. Cu toate că romanii foloseau într-adevăr un cognomen Balbus şi numeroase derivate de la acesta (Balbillus, Balbi-Ilianos, Balbiliana, Balbinus, Balbina), motive de ordin istorico-cultural, fac imposibilă continuitatea numelui latinesc la romani. A fost însă acceptată derivarea din barbă, invocată şi azi, cu unele rezerve. Ideea originii latine a lui Barbu a fost preluată de lingvistul I.A.Candrea (n. 7-XI.1872 -m. în 1950 la Paris, evreu, filolog, folclorist), care pornind de la observaţia lui Haşdeu ca persoanele numite Barbu îşi sărbătoresc ziua onomastică la sf. Varvara (4 decembrie), propune ca etimon numele pers. fem. lat., Barbara; între acesta şi forma românească trebuie propuse, susţine Candrea, fazele intermediare succesive "Barbara"," Bar-bara" ( "o " precedat de "b" sau "p" devine "a", ca în "batez - botez", "patirniche - potirniche") "Barbura", "Barbur", (în această fază, femininul devine masculin), Barbul ( prin disimularea celor doi "r" din forma anterioară), singura formă atestată atunci fiind Barbur ( într-o baladă populară bulgărească). Deşi etimologia lingvistului român nu a fost contestată unor vechi nume române, în principiu, din motive de ordin religios. S-a trecut însă prea repede cu vederea peste câteva elemente esenţiale pentru onomastica noastră veche. Este binecunoscut faptul că originile creştinismului la romani trebuiesc căutate în perioada stăpânirii romane în Dacia; organizaţii religioase creştine au existat în acest sens la autori ca Tertulian, Origene sau chiar cele câteva înscripţii creştine din centrul Transilvaniei, iar după părăsirea Daciei de către romani (ceea ce n-a însemnat însă şi ruperea contactului cu latinitatea), regiunile din nordul Dunării ofereau cu siguranţă creştinilor cel puţin garanţia libertăţii cultului. O serie de termeni bisericeşti ca Dumnezeu, cruce, păgân etc. sunt dovezi clare că o bună perioadă de timp, cultul se oficia în latină, limba din care au pătruns la noi şi o serie de nume personale, răspândite, deja populare şi frecvente, datorită cultului martirilor şi sfinţilor, să nu fi dăinuit după impunerea ritului bisericesc slavon şi de ce nu, chiar până în zilele noastre. Se pare că din această categorie, într-adevăr nu prea bogată, face parte şi Barbu.
La romani cognomenul Barbarus este atestat încă din epoca lui Augustin ( după cum reiese din izvoarele latine, numele era purtat chiar de consuli - în ani 71, 99, 157 etc.) Nu apare însă Barbara, femininul Barbara, al cărei vechi cult este răspândit în toată Europa. Din punct de vedere onomastico-religios există deci posibilitatea continuităţii latine, Barbarus, Barbara. Rămâne de probat şi continuitatea lingvistică, adică existenţa reală a unor forme care să se încadreze în evoluţia normală a cuvintelor de origine latină. Şi într-adevăr, cercetarea antroponimicii noastre documentare şi chiar contemporane, scoate în evidenţă existenţa acestor forme vechi, mărturii sigure ale unor perioade trecute de evoluţie a limbii (deosebit de utilă s-a dovedit a fi toponimia, care are capacitatea de a păstra, uneori nealterate forme arhaice dispărute de mult din limbă sau antroponimie). Barbar apare ca nume personal într-un pomelnic nedatat din oraşul Deva (inscripţia pe lemn) şi poate fi dedus din toponimul Berbereşti, numele unui fost sat de moşneni din Oltenia, actul din 1551 în care este atestat toponimul este făcută o menţiune deosebit de interesantă în ceea ce priveşte identitatea dintre Barbar şi Barbul: originalul după care s-a făcut traducerea documentului se află la doi moşneni din Berbereşti la "un Ion... şi un Barbul", ultimul fiind după cum reiese din calitatea lui de descendent al lui Barbar, de la care şi -a luat satul, numele). Barbar este atestat prin derivatul Barborica, actualmente nume de familie. Forma Barbur, pe care şi-a sprijinit teoria I.A.Candrea , apare în toponimul Barbureana. Şi în sfârşit, Barbul, forma cea mai frecventă şi cea mai veche în documentele noastre (dovada că în momentul apariţiei primelor noastre acte, evoluţia numelui se încheiase de mult timp), apare încă din anul 1389, când un jupân cu acest nume făcea parte din sfatul domnesc (până la 1500, în Ţara Românească au mai fost atestaţi: Barbu, paharnic, în sfatul domnesc - 1431 şi 1436 Barbul, cu proprietăţi în judeţul Gorj - 1492 şi 1493 şi- cunoscutul Barbul ban "craiovesc" - între anii 1494-1500). Pentru feminin apare numele Barbura (într-un pomelnic din 1794 al bisericii din Drăgăşani, scris de Dionisie Ecleziarhul şi chiar astăzi, ca nume la caraşoveni, a căror antroponime au un pronunţat caracter tradişional (şi Barba, în documente din anii 1578 şi 1585 ( fiica lui Barbul, vornic). Deosebit de interesante sunt şi formele atestate de sârbi, croaţi şi bulgari. Existenţa tuturor acestor forme amintite constituie un serios argument în favoarea originii latine a lui Barbul; mai mult chiar, se poate presupune ca etimon, Barbarus, nume de martiri înscrişi în onomasticonul creştin al căror cult a fost probabil părăsit odată cu introducerea ritului grecesc. Celebrarea martirei Barbara este o dovadă clară a faptului că în conştiinţa populară, Barbara, Varvara, Barbur, Barbă şi Barbul erau considerate ca făcând parte din această familie. Un ultim argument în sprijinul originii latine este existenţa sărbătorii populare Barbara (4 decembrie) (Sfînta Varvara, 284-305 pe vremea împăratului Maximilian, ucisă de tatăl său cu sabia, acesta fiind lovit de un trăsnet după ce săvârşise crima). A îmbărbura, vechi obicei românesc, înseamnă a face semnul crucii pe fruntea, pe bărbia şi pe obrajii copiilor cu sucul roşu rezultat din căline, fructul cătinei, în ziua sărbătorii pentru ca copiii să nu să se îmbolnăvească de vărsat (bubat). Deosebit de importante în probarea vechimii şi răspândirii unui nume sunt numărul şi frecvenţa derivatelor sale mare. Tema, Barb, în combinaţie cu un număr de peste 20 de sufixe este una din cele mai productive în onomastica noastră. Iată de exemplu o parte dintre aceste derivate: Barban, Barbau, Barbel, Barbui, Bărbulescu, Bărbica, Bărbior etc. Uneori greu de deosebit de formele care aparţin temei Barb - în antroponimia noastră apoi şi nume care au la bază substantivul rom. barba. Singurul criteriu eficient de separare a acestora este distingerea (nu totdeauna posibilă) a valorii de nume de botez sau de porecla pentru fiecare caz în parte. Raţiunea acestui deziderat este lesne de înţeles: în special în secolelele trecute, numele de botez ( actualele prenume) formau o categorie relativ limitată de către biserică şi tradiţie şi din care, în principiu, erau excluse poreclele. Dacă o poreclă Barbă, moştenită sau căpătată în cursul vieţii, este un lucru normal, un nume Barbă dată unui copil prin botez, pare cu totul anormal.
(Va urma)
Srtrăvechi nume de tradiţie românească, frecvent şi răspândit în toate regiunile ţării, Barbu a stat în atenţia specialiştilor noştri încă din secolul al IX- lea. Ocupându-se pe larg de acest nume, B.P.Haşdeu propune şi primele soluţii etimologice pentru Barbu, pe care îl considera, fie o creaţie românescă pe bază de subst. barba, fie o moştenire din onomastica latină şi anume din Balbus. Cu toate că romanii foloseau într-adevăr un cognomen Balbus şi numeroase derivate de la acesta (Balbillus, Balbi-Ilianos, Balbiliana, Balbinus, Balbina), motive de ordin istorico-cultural, fac imposibilă continuitatea numelui latinesc la romani. A fost însă acceptată derivarea din barbă, invocată şi azi, cu unele rezerve. Ideea originii latine a lui Barbu a fost preluată de lingvistul I.A.Candrea (n. 7-XI.1872 -m. în 1950 la Paris, evreu, filolog, folclorist), care pornind de la observaţia lui Haşdeu ca persoanele numite Barbu îşi sărbătoresc ziua onomastică la sf. Varvara (4 decembrie), propune ca etimon numele pers. fem. lat., Barbara; între acesta şi forma românească trebuie propuse, susţine Candrea, fazele intermediare succesive "Barbara"," Bar-bara" ( "o " precedat de "b" sau "p" devine "a", ca în "batez - botez", "patirniche - potirniche") "Barbura", "Barbur", (în această fază, femininul devine masculin), Barbul ( prin disimularea celor doi "r" din forma anterioară), singura formă atestată atunci fiind Barbur ( într-o baladă populară bulgărească). Deşi etimologia lingvistului român nu a fost contestată unor vechi nume române, în principiu, din motive de ordin religios. S-a trecut însă prea repede cu vederea peste câteva elemente esenţiale pentru onomastica noastră veche. Este binecunoscut faptul că originile creştinismului la romani trebuiesc căutate în perioada stăpânirii romane în Dacia; organizaţii religioase creştine au existat în acest sens la autori ca Tertulian, Origene sau chiar cele câteva înscripţii creştine din centrul Transilvaniei, iar după părăsirea Daciei de către romani (ceea ce n-a însemnat însă şi ruperea contactului cu latinitatea), regiunile din nordul Dunării ofereau cu siguranţă creştinilor cel puţin garanţia libertăţii cultului. O serie de termeni bisericeşti ca Dumnezeu, cruce, păgân etc. sunt dovezi clare că o bună perioadă de timp, cultul se oficia în latină, limba din care au pătruns la noi şi o serie de nume personale, răspândite, deja populare şi frecvente, datorită cultului martirilor şi sfinţilor, să nu fi dăinuit după impunerea ritului bisericesc slavon şi de ce nu, chiar până în zilele noastre. Se pare că din această categorie, într-adevăr nu prea bogată, face parte şi Barbu.
La romani cognomenul Barbarus este atestat încă din epoca lui Augustin ( după cum reiese din izvoarele latine, numele era purtat chiar de consuli - în ani 71, 99, 157 etc.) Nu apare însă Barbara, femininul Barbara, al cărei vechi cult este răspândit în toată Europa. Din punct de vedere onomastico-religios există deci posibilitatea continuităţii latine, Barbarus, Barbara. Rămâne de probat şi continuitatea lingvistică, adică existenţa reală a unor forme care să se încadreze în evoluţia normală a cuvintelor de origine latină. Şi într-adevăr, cercetarea antroponimicii noastre documentare şi chiar contemporane, scoate în evidenţă existenţa acestor forme vechi, mărturii sigure ale unor perioade trecute de evoluţie a limbii (deosebit de utilă s-a dovedit a fi toponimia, care are capacitatea de a păstra, uneori nealterate forme arhaice dispărute de mult din limbă sau antroponimie). Barbar apare ca nume personal într-un pomelnic nedatat din oraşul Deva (inscripţia pe lemn) şi poate fi dedus din toponimul Berbereşti, numele unui fost sat de moşneni din Oltenia, actul din 1551 în care este atestat toponimul este făcută o menţiune deosebit de interesantă în ceea ce priveşte identitatea dintre Barbar şi Barbul: originalul după care s-a făcut traducerea documentului se află la doi moşneni din Berbereşti la "un Ion... şi un Barbul", ultimul fiind după cum reiese din calitatea lui de descendent al lui Barbar, de la care şi -a luat satul, numele). Barbar este atestat prin derivatul Barborica, actualmente nume de familie. Forma Barbur, pe care şi-a sprijinit teoria I.A.Candrea , apare în toponimul Barbureana. Şi în sfârşit, Barbul, forma cea mai frecventă şi cea mai veche în documentele noastre (dovada că în momentul apariţiei primelor noastre acte, evoluţia numelui se încheiase de mult timp), apare încă din anul 1389, când un jupân cu acest nume făcea parte din sfatul domnesc (până la 1500, în Ţara Românească au mai fost atestaţi: Barbu, paharnic, în sfatul domnesc - 1431 şi 1436 Barbul, cu proprietăţi în judeţul Gorj - 1492 şi 1493 şi- cunoscutul Barbul ban "craiovesc" - între anii 1494-1500). Pentru feminin apare numele Barbura (într-un pomelnic din 1794 al bisericii din Drăgăşani, scris de Dionisie Ecleziarhul şi chiar astăzi, ca nume la caraşoveni, a căror antroponime au un pronunţat caracter tradişional (şi Barba, în documente din anii 1578 şi 1585 ( fiica lui Barbul, vornic). Deosebit de interesante sunt şi formele atestate de sârbi, croaţi şi bulgari. Existenţa tuturor acestor forme amintite constituie un serios argument în favoarea originii latine a lui Barbul; mai mult chiar, se poate presupune ca etimon, Barbarus, nume de martiri înscrişi în onomasticonul creştin al căror cult a fost probabil părăsit odată cu introducerea ritului grecesc. Celebrarea martirei Barbara este o dovadă clară a faptului că în conştiinţa populară, Barbara, Varvara, Barbur, Barbă şi Barbul erau considerate ca făcând parte din această familie. Un ultim argument în sprijinul originii latine este existenţa sărbătorii populare Barbara (4 decembrie) (Sfînta Varvara, 284-305 pe vremea împăratului Maximilian, ucisă de tatăl său cu sabia, acesta fiind lovit de un trăsnet după ce săvârşise crima). A îmbărbura, vechi obicei românesc, înseamnă a face semnul crucii pe fruntea, pe bărbia şi pe obrajii copiilor cu sucul roşu rezultat din căline, fructul cătinei, în ziua sărbătorii pentru ca copiii să nu să se îmbolnăvească de vărsat (bubat). Deosebit de importante în probarea vechimii şi răspândirii unui nume sunt numărul şi frecvenţa derivatelor sale mare. Tema, Barb, în combinaţie cu un număr de peste 20 de sufixe este una din cele mai productive în onomastica noastră. Iată de exemplu o parte dintre aceste derivate: Barban, Barbau, Barbel, Barbui, Bărbulescu, Bărbica, Bărbior etc. Uneori greu de deosebit de formele care aparţin temei Barb - în antroponimia noastră apoi şi nume care au la bază substantivul rom. barba. Singurul criteriu eficient de separare a acestora este distingerea (nu totdeauna posibilă) a valorii de nume de botez sau de porecla pentru fiecare caz în parte. Raţiunea acestui deziderat este lesne de înţeles: în special în secolelele trecute, numele de botez ( actualele prenume) formau o categorie relativ limitată de către biserică şi tradiţie şi din care, în principiu, erau excluse poreclele. Dacă o poreclă Barbă, moştenită sau căpătată în cursul vieţii, este un lucru normal, un nume Barbă dată unui copil prin botez, pare cu totul anormal.
(Va urma)
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)